Twitter, Trump și tragedia liberei exprimări

În urma protestelor din fața Capitolului din ianuarie 2021, Twitter, după o „atentă evaluare a situației”, suspendă permanent contul lui Donald Trump, pe atunci președinte în funcție[1]. Facebook face la fel. Urmează Snapchat. Fiind considerat un „instigator”, Donald Trump este redus la tăcere online în numele „prevenirii viitoarelor acte de violență”[2]. Așadar, pentru că președintele a „încurajat” revolta din fața Capitolului, îi este interzis să se exprime pe toate marile platforme de comunicare online în scop „preventiv”. În exercitarea unui drept pe care Trump nu-l mai are, aș dori să împărtășesc câteva gânduri despre această decizie.


În primul rând, sancțiunea este absurdă în ceea ce privește forma. Lăsând la o parte gravele probleme de fond (la care mă voi referi mai jos), a suspenda definitiv contul de Twitter al unui așa-zis „instigator la ură și violență” reprezintă un viciu procedural grav. Chiar și presupunând că ceea ce eu am afirmat „încurajează utilizarea forței și reprezintă un pericol” și presupunând mai departe că aceste afirmații reprezintă un abuz al dreptului la libera exprimare, soluția nu este să mi se taie corzile vocale complet. În mod similar, dacă părerile pe care mi le-am exprimat în scris încalcă granițele libertății de exprimare, sancțiunea nu este să mi se interzică, în mod irevocabil, să mai public orice vreodată. O sancțiune generală aplicată unei (presupuse) abateri punctuale își pierde complet din legitimitate. Presupunând că am comis o infracțiune spunând „Haideți să luăm cu asalt Capitolul!”, sancțiunea care corespunde așa-zisului prejudiciu creat este ca, la limită, să mi se retragă această afirmație din spațiul public – nu să mi se retragă dreptul de a publica orice altă afirmație în viitor. O astfel de măsură generală este o ofensă adusă raportului juridic logic dintre infracțiunea comisă și sancțiunea aplicabilă ei și elimină complet orice șansă la reabilitare, aspect vital al conceptului de „pedeapsă”. În plus, ea este arbitrară și, fiind atât de puțin corelată cu așa-zisul prejudiciu creat, este mai degrabă vindicativă decât punitivă. Că să nu mai menționez ironia penibilă pe care o creează: Twitter și Facebook, platforme de comunicare, suspendă în mod permanent dreptul de a comunica.


Aceste vicii de procedură sunt însă inofensive pe lângă problemele de fond. Înainte de toate, mă nedumerește acuzația în sine.

1. Ce înseamnă, în înțelesul platformelor precum Facebook, „a instiga”? Domnul Zuckerberg preia înțelesul juridic al acestui cuvânt sau are el însuși propria definiție?

2. Care este elementul obiectiv al instigării la violență? Dacă eu dau like la o poză de la protestul din fața Capitolului, am „instigat la violență”? Dar dacă dau love? Dar dacă nu „dau” nimic? Pot să „instig” prin omisiune? Twitter îmi răspunde parțial la această întrebare atunci când afirmă că tweet-ul lui Trump „Pentru toți cei care ați întrebat, nu voi merge la Inaugurare pe 20 ianuarie” reprezintă „o încurajare, pentru cei care contemplă utilizarea violenței, că Inaugurarea ar fi o țintă sigură întrucât el nu va participa”[3]. Să înțeleg așadar că a spune „eu nu merg” este sinonim cu „mergeți voi” și că asta reprezintă actus reus-ul „instigării la violență”? Dacă Greta Thunberg scrie pe Twitter „eu nu o să merg la protest” și activiștii încep să se bată în fața sediul British Petroleum, cumva ea este cea care a instigat violența?

3. Care este elementul subiectiv al „instigării”? Trebuie să vreau ca susținătorii mei să recurgă la violență sau e suficient să suspectez că o vor face? Cât anume trebuie să știu despre planurile celor din fața Capitolului? Ce se întâmplă dacă eu, din patul meu de la Casa Albă, sunt conștient că oamenii din stradă mă susțin, dar nu știu exact ce acte de „violență” urmează să perpetueze?

4. Care trebuie să fie raportul dintre mine, „instigator”, și autori? E suficient ca niște revoluționari să-mi scandeze numele ca să fiu responsabil pentru faptele lor? E Federer responsabil pentru eventuale acte de violență ale elvețienilor din tribune? Dar Messi pentru ce se întâmplă la pauză?

5. În acest „cod penal” al Twitter-ului, infracțiunea de a „instiga” se aplică, prin asociere, și amicilor inculpatului? De ce, dacă Trump „a instigat” la violență, Twitter a suspendat și conturile consultantului Michael Flynn și avocatului Sidney Powell? Să înțeleg că și nevasta lui Messi ar fi vinovată dacă suporterii FC Barcelona aruncă cu petarde în tribune?

6. Trebuie să existe cumva un raport de cauzalitate între „instigarea” mea și violența care a rezultat? Dacă nicio persoană din fața Capitolului nu mi-a citit afirmațiile „încurajatoare” de pe Twitter, eu mai sunt vinovat? Cu alte cuvinte, trebuie să fi creat eu prejudiciul sau pot fi acuzat doar așa, pentru că el a avut loc în curtea mea?

7. Am și eu, biet utilizator Twitter și Facebook, dreptul să mă apăr împotriva deciziei de a fi ostracizat din mediul online? Dacă da, mi se comunică și mie probele împotriva mea și motivele din spatele hotărârii? Dacă nu, de ce?

8. În final, plecând de la premisa (rezonabilă) că regulile interacțiunilor online ar trebui să le oglindească pe cele din spațiul non-virtual, adică să se încadreze în parametrii legali ce reglementează comunicarea în public, nu cumva ar trebui ca suspendarea în cauză să respecte niște principii de drept, cum ar fi prezumpția de nevinovăție, dreptul la apărare, existența unei căi de atac, nevoia probelor, justețea pedepsei, posibilitatea reabilitării ș.a.m.d? Aș vrea să știu de ce Facebook mă poate reduce la tăcere mai rapid și tranșant decât o instanță judecătorească – sau, chiar mai important, de ce Facebook mă poate reduce la tăcere în situații în care o instanță judecătorească m-ar achita.


O să presupun, cu bună credință, că aceste întrebări au și răspuns (deși tare mă tem că n-au). Chiar și cu nelămuririle de mai sus rezolvate, măsura adoptată mă neliniștește din motive suplimentare.


Unul dintre aceste of-uri este faptul că Twitter, Facebook & co, aliații Lumii Bune, dau dovadă de o crasă ipocrizie când vine vorba de tratamentul pe care îl aplică utilizatorilor activiști: cuvinte precum „protest”, „instigare” și „violență” își schimbă sensul în funcție de inculpat. Dacă, în plină pandemie, iei cu asalt străzile și scandezi „Black Lives Matter”, ești erou pașnic pentru că, bravo ție, ai purtat mască peste gura care înjura discriminarea. Dacă, în timpul Primăverii Arabe, ai folosit Twitter ca să participi la organizarea unei revolte colective, meriți să ți se adauge o steluță la poza de profil, pentru că ești democrat și ai contribuit la eliminarea tiraniei din Orientul Mijlociu. Dar dacă protestul nu e pentru oamenii de culoare sau nu are loc pe tărâm îndepărtat cu importate resurse de petrol, nu e pentru o cauză care ne convine sau e organizat în cinstea unui om pe care noi ne-a hotărât să îl urâm, revolta e violentă și președintele care nu a descurajat-o este instigator la ură și violență. Acest dublu standard este o formă de slăbiciune rușinoasă: atât de lipsite de substanță ne sunt convingerile, încât nu ni le putem susține în mod coerent fără să modelăm după bunul plac regulile jocului. Parcă nu se mai aude bine când scandăm „Black Lives Matter” dacă mai fac și oponenții noștri zgomot pe Twitter. Protestele împotriva discriminării rasiale sunt la fel de justificate ca alte revolte în scopuri socio-politice. În exercitarea dreptului la libera exprimare, noblețea obiectivului pentru care mă revolt (sau, în speță, corectitudinea politică a acestuia) ar trebui să fie irelevantă.


Pe deasupra, mi se pare îngrijorător cât de tare am ajuns să ne bucurăm atunci când antieroului i se taie corzile vocale. Nu doar că este ceva inerent în neregulă cu a te bucura de înfrângerea adversarului, dar a jubila că un oponent politic este redus la tăcere este o reacție cu atât mai problematică cu cât vine din partea unor personaje care pretind că au fost luminate de raza liberalismului și a dreptății. Covârșitoarea aprobare cu care a fost întâmpinată răpirea dreptului la libera exprimare demonstrează cât de puțini „democrați” și „liberali” suntem în realitate. Faptul că un fost candidat democrat (sic!) la președinție, Hillary Clinton, aprobă în mod public pe Twitter (sic!) decizia de a i se suspenda președintelui în funcție dreptul de a se exprima liber online este, să-mi fie cu iertare, de-a dreptul jenant. Singurul lucru mai rușinos este completarea doamnei Clinton, care a reamintit publicului că ea chiar a propus cu mult timp în urmă adoptarea acestei măsuri[4]. Cu alte cuvinte, ea de mult voia să își reducă oponenții la tăcere, dar pe atunci campania ei electorală prevederea „respectarea drepturilor și libertăților”, așa că nu putea s-o recunoască cu voce tare. Dar acum, când nu mai suntem în campanie, e acceptabil ca drepturile omului să se transforme din titlu de afiș în note de subsol. Și doamna Clinton nu este singura: oricine se bucură în mod instinctiv că un membru al opoziției este redus la tăcere fie nu înțelege corect regulile jocului, fie trișează deliberat. Oricine jubilează că a câștigat pentru că adversarul a fost forțat să se retragă insultă în mod abject noțiunea de fair-play.


Dreptul la libera exprimare nu este doar un concept de manual care sună pretențios. El, alături de dreptul la libera conștiință, definește ce înseamnă a fi om. Eu sunt ceea ce sunt pentru că gândesc liber: sunt suma părerilor, gândurilor și credințelor mele, pe care am dreptul să le împart cu concetățenii mei. Dacă mi se ia asta, foarte puține lucruri de valoare îmi mai rămân. Toate celelalte drepturi depind, într-un măsura mai mică sau mai mare, de libertatea de a gândi și de a te exprima liber. Și tocmai de aceea suspendarea contului de Twitter al lui Trump nu este de fapt nici despre suspendări, nici despre Twitter și nici despre Trump: nu este despre 140 de caractere, ci despre caracterul inviolabil al drepturilor și libertăților fundamentale.


Sper doar să nu fi „instigat” și eu la „violență” afirmând cele de mai sus.


*** [1] https://www.reuters.com/article/us-usa-election-trump-twitter-idUSKBN29D355 [2] https://blog.twitter.com/en_us/topics/company/2020/suspension.html [3] https://blog.twitter.com/en_us/topics/company/2020/suspension.html [4] https://twitter.com/HillaryClinton/status/1347723969777045510

173 views0 comments

Recent Posts

See All

A fost sau n-a fost?

Analiza acțiunii militare SUA împotriva lui Qassem Soleimani din perspectiva dreptului internațional Pe 3 ianuarie 2020, Statele Unite a lansat un atac aerian împotriva a două vehicule care părăseau a

©2019 by IIT. Proudly created with Wix.com