Steaua sufletului

„Și, Andreea, tu ce ai mai făcut?”


Așa începe noua mea incursiune în universul manichiuristei mele, Andreea.


Se știe: programarea la manichiură este un context care transformă superficialitatea din păcat în virtute, și bârfa – din crimă în obligație. Cunoscătorii știu că atunci când vii la „mani pedi”, singurele subiecte de discuție acceptabile sunt: detalii incendiare despre relații amoroase („să vezi ce Insta story a postat fostu’ – fix la 11:11, dacă îți vine să crezi!”), bârfe despre celebrității („ai văzut mă cu cine s-a cuplat Bianca Drăgușanu?), sfaturi despre modă/frumusețe („epilarea definitivă – păreri?”) și confesiuni despre recente descoperi în materie de entertainment („fată, am descoperit acuma un reality show în stilul ălora din SUA”). Andreea mea este expertă la toate aceste probe. Așadar, de fiecare dată când vin la ea îmi propun să mă afund în discuții care testează limitele trivialității, ale clișeului, ale obscenului mondenităților. O provoc la conversații despre subiecte pe care, cu orice altcineva și cu unghiile nefăcute, nu mi-aș permite să le port. Pe lângă creativitate, îmi place să profit de întâlnirile cu Andreea ca să îmi testez și rezistența umorului: obiectivul meu este să prelungesc cât mai tare conversația fără să râd. Pentru că, până la urmă, ce rol mai are decadența intelectuală dacă nu o șlefuiești cu lac de unghii? Ce semnificație mai are o bârfă dacă nu e bârfită cu cine trebuie, în altarul corespunzător?


Astăzi, mă pregătesc pentru o nouă provocare, deci încep cu obișnuita replică de încălzire:


„Și, Andreeiuța, tu ce ai mai făcut?”


„Uite bine, Irinuca, am început să mă uit la un nou film [i.e. serial, în vocabularul Andreei]”

Se anunță a fi un meci greu, dar nu mă plâng. Cu cât e mai greu meciul, cu atât e mai interesantă provocarea.


„Aaa, super. Ce... film?”


„‘Steaua sufletului’ se numește. E pe Kanal D”.


Simt că intrăm pe un teritoriu fertil, așa că renunț la încălzire și mă arunc în atac direct:

„Și despre ce e vorba?”


„Păi trebuie să te avertizez...”


„Așa...?”


„Filmul ăsta e mai puțin... și un pic mai... dar nu la fel de.... înțelegi tu


„Aaa...”

?!?!?!


„Mă rog... e mai....”


Simt că îmi forțez un pic norocul prin această tăcere anticipativă și că oponentul meu bate din nou în retragere, așa că încerc să preiau eu inițiativa:


„Mai... trist?”


„Da da, mai puțin romantic, deci mai dramatic”


Nu prea îmi e clar de ce cele două adjective s-ar afla în antiteză, sau de ce ar fi mutual exclusive, sau de ce este nevoie de o propoziție subordonată concluzivă, sau cum ar trebui să integrez această „avertizare” în strategia mea de atac, așa că spun pur și simplu:

„Mie oricum îmi plac dramele” (?!?!?!?!?!)


Andreiuța prinde curaj.


„Păi atunci să îți povestesc!”


Nu de asta sunt aici?


„Te rog chiar”


„Deci...”, începe Andreiuța povestea. „Aici este vorba despre o fată săraca. Familia fetei ăsteia sărace o vinde și o trimite să se mărite cu un moș, ca să aducă bani acasă. Mă rog, acuma’ nu se mai face așa, dar ăsta e un film...”


„Da, înțeleg” (a se observa abila preluare a verbului „înțeleg”, pe care Andreiuța mi l-a atribuit cu atâta încredere și speranță în ceea ce privește receptivitatea mea la povestirea „filmului”)


„Dar moșu’ cu care se mărită fata e groaznic – o bate, o bruschează, se răstește la ea... Și fata asta era așa o fată bună, sărăcuța...”


„Da... sărăcuța”


„Și într-o zi fata zice ‘nu mai pot!’ – înțelegi tu, s-a săturat și ea de atâta nedreptate – și se hotărăște să îl omoare pe moș. În ziua nunții (era încă în rochie de mireasă fata), se duce și ia un cuțit din bucătărie, și să vezi ce face...”


Presimt un moment de cotitură în crunta mea încercare de a nu zâmbi, așa că inventez un moment de diversiune ca să pot să îmi adun forțele: mă uit în jos la unghii:

„Vai, dar ce bine vine oja!”


Adună-te, Irina. Nu te mai gândi la o mireasă ridicând un cuțit de bucătărie ca Jamie Oliver. Nu ți-l mai imagina pe Jack Nicholson făcând turul cabanei din The Shining într-o rochie de mireasă. Nu, nu, nu. N-ai ajuns așa de departe ca să renunți acum.


„Scuze, Andreiuța, te-am întrerupt. Spune!”


„Nu-i nimic, drăguța. Așaa... deci fata ia cuțitul și vrea să îl omoare pe moș, dar fii atentă! Când să îi bage cuțitul în piept, aproape că se sinucide pe ea însăși!”


....


„Se sinucide... pe ea însăși?”


Îmi mușc buza atât de tare, încât mi-e frică că în curând o să îmi dea sângele și Andreea o să se sperie că aproape m-am sinucis și eu pe mine însămi provocându-mi singură o hemoragie.


„Da da! Când să îi bage cuțitul în piept, îl dă nu știu cum cu mâna și și-l bagă singură în abdomen!... Dar stai liniștită, nu moare!”


„A avut noroc...” (din nou: ?!?!?!)


„Eu ți-am zis că e mai trist, așa...”


„Da... chiar e trist... nu prea e romantic


„Nuuu... deloc. Dar să vezi, că nu se termină aici. Fata fuge de la casa moșului și ajunge pe un câmp, unde găsește un cal”


Probabil că expresia mea trădează o ușoară confuzie, cauzată de discutabila legătura geografică dintre aceste două elemente de faună și respectiv, de floră, pentru că interlocutorul meu ține să adauge:


„Mă rog, acuma’ înțelegi tu, e un film...”


„Da, categoric”, spun eu ușurată, adaptându-mă la vocabularul Andreei, pentru care „film” e un cuvânt magic ce rezolvă misterul calului pe câmp, așa cum „dramatic” e un cuvânt care înseamnă „nu romantic”.


„Și fata se urcă pe cal și ajunge într-o pădure. Acolo găsește un tânăr frumos-foc, care lucra într-un atelier de pictură”


Bănuiesc că schimbarea de relief de la câmp la pădure, legătura dintre această pădure și un studio artistic de pictură, precum și prezența în acest dublu cadru al unui personaj masculin cu incendiare calități estetice se rezolvă tot prin ecuația „film”. De data asta, ridic mâna să ies la tablă și să aplic singură algoritmul:


„Așa e mereu în filme...”


Profesoara Andreiuța aprobă rezolvarea mea ingenioasă a ecuației de gradul trei cal-pădure-pictor:


„Da, exact!”


Se pare că nu am rezolvat ecuația până la capăt însă, pentru că biata Andreiuța îmi ia creta din mână și proclamă ea concluzia finală:

„Și el se îndrăgostește de ea!”


Acum intervine o dilemă lexicalo-literară: dacă tânărul frumos-foc se îndrăgostește de o mireasă care aproape s-a auto-sinucis, filmul e dramatic sau romantic? Care este esența filmului: povestea romantică din studio-ul artistic din cadrul de confiere, sau drama tentativei de sinucidere din culpă din cabana pensionarului? Mi-e frică să întreb, așa că observ melancolică:


„Ce frumos...”


„Da... da’ numai până aicea am văzut”, îmi spune Andreea, cu un oftat la fel de melancolic, în timp ce pictează și ultima unghie. „Trebuie să urmărim continuarea”.


Subscriu: trebuie, într-adevăr, să urmărim continuarea. Eu vreau neapărat să aflu dacă el e steaua sufletului ei sau, dimpotrivă, ea e steaua sufletului lui. De asemenea, sunt nelămurită cu privire la moș: cu sufletul lui cum a rămas? L-a sinucis mireasa și pe el sau doar pe ea însăși? El are sau n-are stea?


Cu alte cuvinte, e romantic sau dramatic?

314 views

©2019 by IIT. Proudly created with Wix.com