Oamenii din metrou

Updated: Jan 23, 2019

Metroul din Londra reprezintă un teritoriu complex. Pe această terra nullius se întâlnesc diverse personaje – eroi și antieroi, balauri și prințese, cuceritori si băștinași, bestii și zeități –, fiecare luptându-se pentru suveranitate. Să cunoaștem, așadar, concurenții:


Corporatistul


„Corporatistul” este o specie aparte. Principalul său habitat este cartierul The City, habitat care seamănă foarte mult cu o grădină zoologică i.e. un loc unde specimenele sunt în captivitate, dar trăiesc cu iluzia libertății. Pentru a ajunge în al său habitat, corporatistul folosește metroul, cel mai accesibil, eficient și ieftin mod de transport. La metrou, pot fi întâlnite următoarele subspecii de corporatiști:


Corporatistul paterfamilias


Corporatistul paterfamilias este de obicei șef, director sau manager. E genul de corporatist care îi dă cartea de vizită și ospătarului de la Zuma și care răspunde la mail-uri cu aceeași rapiditate, frecvență și plăcere cu care oamenii normali răspund la SMS-uri.


El poate fi identificat la metrou după următoarele semne distinctive (la care lui îi place să se refere ca fiind „autografe”, sau, mai potrivit pentru fișa postului, „semnături”): servieta (cel mai probabil goală, dar important detaliu estetic), costumul Zegna sau Pal Zileri (depinde de „dispoziția din ziua respectivă, you know?”), căștile Apple „airpods” wireless (în care, dacă îl întrebi, corporatistul îți va spune că ascultă podcastul BBC Finance, dar de fapt ascultă Jay Z – „Money Cash Hoes”), cana de la Starbucks (neapărat mărimea Venti, deoarece „cofeina e combustibil”) și ceasul Patek Philippe (care arata ora în toate emisferele, aspect important pentru această specie migratoare).


Alte semne care pot fi observate la unele exemplare ale speciei sunt inelul masiv de pe degetul mic, fularul in dungi/ochelarii de soare Oliver Peoples (depinde de sezon) și cutia cu Antinevralgic din buzunarul paltonului.

Aspecte comportamentale importante: corporatistul paterfamilias nu stă niciodată pe scaun în metrou (fie pentru că stă suficient la muncă, fie pentru că nu a avut timp să meargă la sală și trebuie să recupereze pentru lipsa de efort fizic – depinde de caz).


Corporatistul nu intră niciodată primul în vagon (pentru că e mereu pe fugă și prinde trenul în ultimul moment).


Corporatistul nu se uită niciodată la ceilalți pasageri (pentru ca se concentrează la ce are de lucru până și în gând, profitând astfel la maxim de fiecare secundă din zi).

Corporatistul se ține întotdeauna de bara de sus a vagonului (unu, ca să se vadă eticheta de pe interiorul sacoului când ridică mâna și doi, pentru că bara laterală este „gay”).


Baby-corporatistul


Aceasta este o subspecie mai tânără, dar relativ periculoasă. Embrionul corporatist bifează majoritatea atributelor descrise mai sus (sau, dacă este într-o fază incipientă a dresajului, arată potențial serios că le va îndeplini ulterior), dar în același timp are și semnele sale distinctive:


Embrionii corporatiști zâmbesc permanent: în primul rând, pentru că sunt fericiți; în al doilea rând, pentru că fac mai mulți bani ca ceilalți pasageri din metrou; în al treilea rând, pentru că pășesc în același vagon în care cel mai probabil au pășit și idolii lor, corporatiștii paterfamilias; în al patrulea rând, pentru că dacă nu ar zâmbi ar fi concediați; în al cincilea rând, pentru că tocmai și-au cumpărat o pastă de dinți Versace, cu primele cinci salarii, și trebuie să etaleze rezultatele.


Un alt mod de a identifica acest corpo-fetus este după vestimentație: baby-corporatistul poartă mereu o cravată foarte colorată. Astfel, el speră că atunci când va aduce cafeaua la ședința dintre șeful lui și CEO-ul de la Microsoft, să primească un „thanks” în loc de un „I asked for a double, boy”. Este convins că această strategie va funcționa, pentru că a citit în revista GQ Men că „bussinessmen-ii sunt creaturi vizuale” și „reacționează bine la culori”.


De asemenea, baby-corporatist-ul nu are încă ceas „Patek”, ci doar „Ulysse”. Îi este rușine cu acest fapt, așa că dacă îl întreabă cineva despre ceas, răspunsul lui este fie „are valoare sentimentală”, fie „sezonul ăsta se poartă butonii, nu ceasurile”.

Și baby-corportatist-ul are căști în urechi, dar el nu ascultă nimic, pentru că îi e teamă să nu cumva să îi sune telefonul și el să nu îl audă (în ciuda faptului că nu e semnal la metrou).


Corporatistul asiatic


Corporatistul asiatic este încă o subspecie a „corporatistului”. El nu se diferențiază de confrații săi doar prin rasă (un aspect pe care nimeni nu îl observă sau comentează, deoarece corporațiile sunt instituții „inclusive” și „diverse”), ci și prin propriile sale “trademark”-uri:


Asiaticul corporatist bea ceai din cana Starbucks, nu cafea, dar îi e rușine cu acest obicei, așa că își comandă mereu ceai negru ca să semene a cafea.


El nu are niciun accesoriu care să servească un scop pur estetic – dacă nu bifează și la capitolul funcționalitate, asiaticul nu îl are. Din această cauză, asiaticul corporatist nu are cravată, butoni, sau fular. Din același motiv, ceasul asiaticului nu este nici Ulysse, nici Patek: e un ceas cu baterii, sport, care monitorizează bătăile inimii, pașii, respirația, cantitatea de H2O din organism și starea psihică, aceasta din urmă pe o scară de la 1 la 10 (1 fiind „depresie cronică controlabilă” și 10 fiind „ok”).

El miroase foarte tare a parfum, pentru că nu e obișnuit să îl folosească în mod normal și judecă greșit cantitatea care trebuie aplicată.


Acest tip corporatist face din eficiență o prioritate, motiv pentru care stă mereu la ușa vagonului, ca să iasă primul și să nu piardă timpul.


Cel mai probabil îi e foame, dar, fiind scârbit de sushi-ul din comerț, așteaptă să ajungă până la birou ca sa mănânce un pliculeț de zahar.


Wannabe corporatist


Această specie nu face tocmai parte din familia „corporatiștilor”, dar vrea să pară că o face. În comparație cu baby-coportatist-ul, acest individ știe că nu va avea niciodată eticheta mult dorită, dar încearcă să creeze impresia că o are. De obicei, acești indivizi lucrează pentru o firmă medie, decenta, unde au ajuns pentru că nu au fost primiți printre „ăia mari”. Exemple întâlnite: bancher la The Charity Bank Ltd. în loc de JP Morgan Chase, manager de echipa la Blackberry în loc de Amazon, IT-ist la Nokia in loc de Apple, manager de magazin la Zara în loc de Harrods, avocat la Wooley&Co Divorce Specialists în loc de Clifford Chance.


Acești corporatiști se identifică relativ ușor, pentru că sunt constant nemulțumiți de viață și ușor dezgustați de încercarea lor de a părea că aparțin ligii de sus. Prototipul acestei specii este veșnic încruntat. De obicei, stă jos în metrou și refuză să cedeze scaunul unui vârstnic sau unei gravide, în ideea că e este extenuat psihic și pe principiul că „sănătatea mintală e la fel de importantă ca sănătatea fizică”.


Acest corporatist mănâncă sandwich-uri în metrou – mușcă din ele cu sictir, revoltat că întâlnirile lui de afaceri nu au loc la Hakkasan Mayfair și dezgustat de propria imagine de plebeu flămând. De obicei, evită plictiseala curselor lungi uitându-se la fotbal pe Youtube, pentru că îi e rușine să facă asta odată ajuns la suprafață, în ideea că un corporatist urmărește schimbările la bursă, nu live score-urile din Champions League.


Blonda


„Blonda” nu trebuie să fie neapărat blondă. Ea este o femeie care în buletin are între 18 și 30 de ani, dar în realitate arată de 40. Are gene false, un strat de beton-fond de ten pe față și o vomă de culori la ochi. Zona facială este cel mai probabil încărcată și cu alte substanțe, dar e nepoliticos să întrebi o femeie despre astfel de lucruri, motiv pentru care umflăturile din zona bucală rămân la nivel de pure speculații.


Un alt aspect absolut esențial în legătură cu „blonda” este că, indiferent de vreme, ea este îmbrăcată ca și când ar fi în Insulele Maldive. Această specie are o asemenea rezistență la climatul rece din Marea Britanie, încât chiar și atunci când afară sunt sub 0 grade, ea poartă sandale și bretele. Deși este înconjurată de persoane în cojoace stil Jon Snow, blonda va sta liniștită pe scaunul din metrou în rochie mini.


Blonda, deși aproape tot timpul poartă tocuri, nu știe să meargă pe ele. În serile de vineri și sâmbătă, fiind în 200% din cazuri în stare de ebrietate, împiedicatul devine o problemă și mai mare; uneori e atât de pragmatic și periculos, încât gravidele de pe scaun se simt datoare să se ridice și să cedeze locul blondei, care se ține pe picioare ca pe niște tăieței. Când se așază, blonda mulțumește cu „awwwwwwwwwww”.


Bătrânul englez


Bătrânul englez de la metrou este singurul individ care ia ziarul „The Evening Standard” oferit pe gratis la intrarea în stație. După ce ia ziarul, bătrânul se mișcă foarte încet prin stație, parcă bucurându-se de o plimbare matinală printre stații de bilete și chioșcuri cu țigări. Odată ajuns la scările rulante, el va sta pe partea stângă a scării, ignorând complet regula că pe partea stângă se merge și pe partea dreaptă se stă. Când pasagerii care vor să coboare pe stângă se enervează și îl atenționează că le blochează drumul, bătrânul nu se va impacienta, ci dimpotrivă: va continua să încalce regula, cu calm. Doar nu arde nimic, domne’.


Când se urcă în vagon, bătrânul începe din prima să scaneze scena, căutând din priviri nesimțitul care refuză să îi cedeze locul. El își dorește în mod activ ca această crimă să fie comisă – vrea să identifice un tânăr ignorant și nerespectuos care să îi nege lui drepturile, iar când îl va găsi – o, când îl va găsi! – așteaptă cu nerăbdare să se uite așa, insistent la el, parcă spunându-i din priviri „să-ți fie rușine, needucatule”. Da, așa trebuie tratată generația asta: cu arma tăcerii.


După ce îl convinge din priviri pe tânăr că ar fi cazul să se ridice, sau dacă este obligat să evite conflictul generațional găsind un loc liber din întâmplare, bătrânul se va așeza și va începe să citească ziarul, chiar dacă are de parcurs o singură stație.


Cei mai de seamă bătrâni au baston. Cei mai puțin respectabili au borsetă.


Cuplul


Cuplul e unul dintre cele mai periculoase entități de la metrou, pentru că este foarte des întâlnit și extrem de greu de evitat. Într-adevăr, una dintre cele mai bizare atribute ale cuplului este că, pe cât de tare ai încerca să o eviți și pe cât de convins ești că nu vrei să faci asta, te obligă să te holbezi. Există următoarele subspecii de cuplu:


Cuplul tânăr


Acest tip de cuplu se sărută continuu, legătura lipicioasă dintre cei doi rezistând până și la cele mai bruște frâne ale trenului. Cei doi nu vor neapărat să te holbezi la ei, ci mai degrabă nu le pasă, pentru că „au ochi doar unul pentru altul”. Ei ocupă două scaune, dar stau într-o poziție care sugerează că și-ar dori să ocupe doar unul (atitudine foarte altruistă, ce-i drept). Dacă cuplul tânăr este și aventuros, unul dintre cei doi (sau poate chiar ambii), vor emite fragmente de propoziții precum „but baby...”, „I mean...” sau „love, you are just...”. Aceste fraze nu au o completare, ci sunt doar exclamații care se traduc „vreau să te fut, dar îmi și place de tine”.


Cuplul începător


Acesta nu este de fapt un „cuplu” propriu-zis (încă), ci mai degrabă sunt o ea și un el care vin de la prima întâlnire și iau metroul împreună pentru că ambii „merg în direcția London Bridge”. Pentru el, asta înseamnă „o să o invit la mine în apartament și o să mă culc cu ea”; pentru ea, înseamnă „o să mă sărute fix la mijlocul London Bridge, sub luminițele de Crăciun”.

Acest cuplu poate fi identificat după faptul că ambii stau jos, calmi, și tolerează cu un curaj inuman lucruri de netolerat. De exemplu, pe niciunul nu îl deranjează cerșetorul din vagon. Niciunul nu observă bebelușul isteric de la 2 locuri distanță. Nici ea, nici el nu tresar atunci când intră trupa de hipsteri bețivi care strigă „IMMA BLOW THIS SHIT UPPPP”. În realitate, ambii sunt deranjați de aceste lucruri, dar vor să pară oameni „civilizați”, așa că tac.


Cuplul căsătorit


Cuplul căsătorit este greu de identificat, pentru că seamănă foarte mult cu partenerii de afaceri și cu frații. Totuși, un indiciu relevant prin care cuplul căsătorit se remarcă și se diferențiază de aceste specii de rasă amicală este că cei doi parteneri poartă aproape aceleași haine și nu vorbesc aproape deloc.

Dacă fiecare se ține de o altă bară, e rezonabil de presupus că sunt în prag de divorț.


Stăpânul de câine


Stăpânul de câine pare un specimen inofensiv, dar nu este.

În primul rând, stăpânul de câine, cu convingerea că animalul său nu este altceva decât extensia propriei sale persoane, nu observă (și cu atât mai mult, nu înțelege) nicio problemă care ar putea fi cauzată de câine. De exemplu, el nu va clipi dacă „Duky-Duke” va face din podeaua vagonului WC, sau dacă va transforma geanta unui pasager în recipient de salivă. Iar dacă cineva i-ar semnala aceste mici neajunsuri, stăpânul de câine, după ce va trece peste șocul inițial cauzat de tupeul interlocutorului său („it’s not really any of your business”), va repara dauna, dar nu din convingere că Duky-Duke a greșit, ci doar pentru a-i demonstra câinelui că în viața e bine să fii cel înțelept și să cedezi. Cu alte cuvinte, tot din considerație pentru Duky-Duke.


În al doilea rând, stăpânul de câine așteptă mereu – mereu! – complimente la adresa odraslei sale în patru labe. Și când stă pe scaun în vagon și (se preface că) citește, el scanează cu al treilea său ochi, ochiul de stăpân de câine, privirile pasagerilor, sperând să găsească una invidioasă. Are un auz supra-natural: este atât de alert și omniprezent, încât ar putea percepe complimente la adresa câinelui său venite din alte vagoane, în mijlocul tunelului. Răspunsul stăpânului de câine la complimente este întotdeauna un zâmbet mândru, acompaniat de un „mulțumesc” și, eventual, de o completare lipsită de sens formulată la persoana a doua plural: „știm că suntem adorabili, nu-i așa Duky-Duke?” sau „mulțumim frumos, dar avem iubită”.


Totuși, ce așteaptă cel mai tare stăpânul de câine în metrou, motivul pentru care călătorește cu transportul în comun, sunt întrebările. Stăpânul de câine este întotdeauna dispus să poarte o conversație despre odrasla sa, mai ales când conversația este una în care el vorbește cel mai mult și celălalt întreabă. Întrebările preferate ale stăpânului de câine nu sunt „how old is it?” sau „does it bite?” – întrebări care nu îi testează în niciun fel abilitățile de părinte –, ci mai degrabă: „does it suffer from the urinary issues that are common for its breed?” sau „how do you deal with its gluten intolerance?” sau, preferata preferatelor, numărul unu în top: „what’s your relationship like?”. Stăpânul de câine ar fi în stare să călătorească zece stații în plus ca să răspundă la astfel de întrebări.


Învățătoarea cu copii


Din când în când, la metrou se observă un grup de copiii pre-școlari, îmbrăcați cu veste fosforescente, însoțiți de o învățătoare. De obicei, grupul coboară la stații importante, unde copii au monumente de vizitat în excursia organizată de școală: cel mai probabil undeva lângă Westminster, Trafalgar Square sau National History Museum.


În metrou, copiii își fac simțită prezența: țipă, râd, se împing, cad, plâng. Dintre toate femeile din vecinătatea grupului, e foarte ușor să identifici învățătoarea:


Văzând circul făcut de copiii, prima reacție a însoțitoarei lor este să tacă. Ea vrea ca pasagerii din metrou să vadă cu ochii lor cât de greu este job-ul ei. Trebuie să știe și ei câte are ea de îndurat zilnic: atâtea țipete, certuri, mofturi. Nu, nu e deloc ușor, și lumea ar trebui să fie mai conștientă că deși copiii sunt un dar, ei pot fi și o corvoadă. Ar trebui să le reamintească cineva că persoanele care au grijă de copii (mamele, dar mai ales învățătoarele) sunt eroine.


După câteva minute în care însoțitoarea îi lasă pe pasageri să digere această lecție de viață despre rolul copiilor în societate, ea va interveni, dar doar de dragul impresiei. Le va spune odraslelor „kids, stop!” cu jumătate de glas, uitându-se în jur mulțumită, așteptând, anticipând, dorindu-și chiar ca un pasager să îi reproșeze ceva, ca ea să poată răspunde: „these are children, for Christ’s sake!”


De asemenea, învățătoarele călătoresc de cele mai multe ori în perechi. În timp ce copii țipă unii la alții, învățătoarea 1 va încerca să vorbească cu învățătoarea 2, de cele mai multe ori încercând să recapituleze numele stației la care trebuie să coboare. Adevăratul scop al discuției va fi însă să informeze restul vagonului de: (i) responsabilitatea imensă de a urni o turmă de copii exact, precis, fix la stația corectă; (ii) distanța mare pe care au parcurs-o în această formulă de călătorie; (iii) faptul că, în comparație cu restul pasagerilor care probabil merg la birou, ele încă mai vizitează monumentele Londrei.


Alex Velea-ul


Alex Velea-ul este un personaj interesant al metroului. Din punct de vedere vestimentar, el are o uniformă fixă: pantaloni de trening cu turul jos (de preferat în zona genunchilor), șapcă de baschetbalist întoarsă invers, cercel cu diamant în ureche, lanț de aur la gât și o geacă-palton oversized neagră, o combinație între o haină de eschimos și o pelerină papală.


Alex Velea este veșnic dezorientat. Din privirea lui, pare uneori că nu își dă seama dacă este într-adevăr la metrou sau nu. Uitându-te la el ai impresia că fie te va ataca în secunda doi, fie va leșina. Verifică constant lista cu stațiile de metrou, parcă încercând să se decidă pe moment dacă va coborî sau nu la următoarea. Scanează toți pasagerii din privire, cel mai probabil judecându-le outfit-ul și fiind dezamăgit de atitudinea lor „basic”. Se crede constant într-un videoclip.


În cel mai rău scenariu, Alex Velea va mânca un hamburger de la McDonald’s, stând în picioare și observând, pasiv și cu nonșalanță, cum zalele de la brățară îi intră în ketchup. În cel mai bun scenariu, Alex Velea va bea o Cola.


Dacă se adresează cuiva, Alex Velea folosește cuvinte precum „mate”, „cheers” și „nah”.


***


Așadar, acestea sunt personajele care concurează pentru supremație în metroul londonez. Lupta rămâne nedecisă, dar e veșnic savuros de urmărit.

339 views

Recent Posts

See All

La Grande Bellezza

Duminică la prânz. Un restaurant select din zona Nordului. Masa de la geam. El, Ea și Copilul. Ea arată impecabil. Dacă nu s-ar mișca mâncând grațios din salată, ai zice că este un manechin din vitrin

Oamenii din club

E sâmbătă seara. Obosit de capriciile săptămânii muncitoare, plictisit de stat acasă cu gagică-ta pe canapea sau pur si simplu energizat de un RedBull băut la momentul potrivit, te decizi să mergi în

Povestea lui Harap-Radu-Auriu

„Care e cel mai scump vin din meniu?”, îl întreabă Radu pe chelnerul de la Casa di David. Radu este un client fidel al acestui restaurant. Deși are doar șaisprezece ani – o vârstă ideală pentru a expe

©2019 by IIT. Proudly created with Wix.com