Oamenii din club

E sâmbătă seara. Obosit de capriciile săptămânii muncitoare, plictisit de stat acasă cu gagică-ta pe canapea sau pur si simplu energizat de un RedBull băut la momentul potrivit, te decizi să mergi în club. Ca să „agăți”. Ca să „te rupi”. Ca să „te spargi”. Ca să te mutilezi în orice fel, în spiritul “distracției” și în contra plictisului.


„Club”-ul este un teritoriu în care regulile civilizației noastre se suspendă, în care singurul fus orar e noaptea și singura temperatură e canicula, în care apa e preschimbată în tărie și pâinea, în lime. Aici, deși orbiți de lumini și surzind de la muzica dată la 1 milion de decibeli, cu toții suntem Michael pe ringul de dans și Nadia pe bârna meselor înalte. În această jurisdicție specială, transpirația devine uniformă, oboseala ajunge rușine descalificantă și spațiul personal devine o iluzie. Dar în ciudata stării quasi-universale a celor care frecventează cluburile, nu toți suntem la fel. Dimpotrivă, acest teritoriu este populat de membrii diverși.


Cocalarul


Cocalarul reprezintă, după umila părere a autoarei, cel mai important personaj din peisajul în cauză. O seară în club fără cocalar este o nuntă fără mireasă, o înmormântare fără decedat, un majorat fără sărbătorit, un botez fără copil – o completă lipsă de sens.


Cocalarul poartă blugi rupți (și ușor decolorați – poate chiar albi – în jurul rupturii), curea cu catarama imensă, cămașă descheiată până în buric, lanț la gât și cercel stil Ronaldo în ureche. El miroase ca și când ar fi folosit parfumul Paco Rabanne pe post de gel de duș, iar părul lui este atât de țeapăn aranjat încât zici că a fost electrocutat. Cocalarul are și un pic de barbă, pe care a tuns-o fix la două treimi din obraz, printr-o linie atât de dreaptă și precisă încât riglele școlare ar trebui fabricate în funcție de măsurătorile ei. Buzele lui sunt în permanență întredeschise, într-un botic-oi care vrea sa creeze impresia de botox și imaginea unor buze experte în „arta pupatului”.


Privirea lui este contemplativă: el se uită în depărtare după domnișoare, le scanează fără să se holbeze, le observă cu respect, le supune radiografiei atracției decente. După ce a identificat-o pe „cea mai frumoasă fată de aici”, Marius Ionuț Florian se va apropia tandru de ea și o va lua după talie, încercând să danseze suav cu ea. Apoi, așa cum a citit în cartea „Cum să fii un gentleman: mic tratat de eleganță”, se va uita în ochii ei și îi va șopti: „te miști foarte bine”. Dacă totul merge bine și domnișoara e receptivă, numărul se va încheia cu un sărut, care în mintea cocalarului este echivalentul cererii în căsătorie: dacă a sărutat-o, e a lui. Presupunând că lucrurile continuă se se desfășoare în favoarea lui, el va face cunoștință cu domnișoara în mod oficial, moment în care – aspect foarte important – se va recomanda nu cu numărul de telefon, ci cu pagina de Facebook. Motivul? De pe profilul de Facebook candidata la inima sa îl poate cunoaște mai bine: va afla că el a dat like la pagini precum FC Steaua București, Haine de Firmă și RebelCuCauză Tattoo Shop, că filmul său preferat este „Gladiatorul” și că se uită la show-uri precum Top Gear.


Corporatistul


Corporatistul nu prea știe ce caută în club. Dintre toate piețele de desfacere în care activează el (și din păcate, sunt multe), clubul este aria în care se simte cel mai confuz, pentru că parametrii sociali sunt foarte diferiți față de cei de la birou. Aici nimeni nu respectă reguli – și ce e aia o lume fără norme?! Cum se pot distra oamenii ăștia fără program?! Cum poate exista relaxare fără organizare?! Socializare în afara teambuilding-ului?! Dans fără coregrafie?! Event fără timeline?! Băutură fără alune și măsline înainte?! Apă minerală direct din sticlă și fără PAI?! O adevărată junglă cu primate, clubul ăsta scârbos și necivilizat. Scandalos, really.


Din cauza faptului că acest teritoriu îi este ostil, corporatistul arată și se comportă complet inadecvat. Este îmbrăcat mult prea elegant pentru club: cămașă cu butoni și mocasini, la fel cum se prezintă când un coleg de birou „dă de băut” la cantina firmei. Bea doar whisky, pentru că este băutura care arată cel mai „masculin” în pahar (NB: Este important ca băutura să arate manly în pahar pentru că, în pofida tuturor dovezilor care atestă contrariul, corporatistul în BOA crede că arată ca James Bond în Vegas).


Stă extrem de drept și crispat undeva lângă bar și departe de ringul de dans, uitându-se critic la destrăbălarea care îl înconjoară. În club, în Excel-ul minții corporatistului se ivește o dilemă: pe de-o parte, este speriat de ridicol și conștient că este înconjurat de masculi mult mai familiarizați cu acest teritoriu decât el, mult mai „pe vibe” decât a sa veșnică frecvență birocratică, așa că este reticent să participe la activitățile de „clubbing”. Pe de altă parte însă, el știe că „the only place where succes comes before work is in the dictionary”, așa că de ce nu ar încerca și el se integreze în peisaj? Dacă poate să redacteze documente până la 3 dimineața, puține lucruri ar trebui să i se mai pară imposibile. Rezolvarea acestei dileme a corporatistului în club se face printr-o cale de mijloc, printr-un compromis: nici nu se transformă în Michael Jackson, dar nici nu stă împăiat ca la Madame Tussaud. Așadar, corporatistul se aventurează la un quasi-dans executat printr-o balansare imperceptibilă de pe un picior pe altul, o mișcare lentă a brațelor pe lângă corp ca la jogging-ul pe loc și o grimasă copiată din revista GQ, o expresie care el ar vrea să semene cu zâmbetul lui Ryan Reynolds dar care în fapt arată ca surâsul exasperat al unui copil pe care l-au uitat părinții la grădiniță.


Barbie


Să ne înțelegem: în ciuda numelui, Barbie nu se joacă. Ea a venit în club hotărâtă. Tocuri de 20, sâni de dublu D, talie de cuprins cu o singură mână, fund de negresă, păr de Rapunzel, buze roșii și de mărimea roșiilor românești, năsuc de bebeluș, unghii de casieră, gene lungi cât paiul din paharul cu Bacardi. La capitolul vestimentație, Barbie are două materiale preferate: pielea și latexul. Pe oricare l-ar alege, ea nu are nevoie de o cantitate prea mare: poartă o rochie strâmtă care de abia de trece de fund și cu un decolteu care aproape trece de buric. Lenjerie nu poartă deloc. Accesibil, din toate punctele de vedere.


Ăsta e și motivul pentru care Barbie a venit în club: accesul. Accesul la un corporatist cu bani, la un vlogger în vogă, la barmanul cu brațele lucrate, la DJ-ul cute rău, la portarul masculin și feroce. Alegerea depinde de specie, de posibilități și de suma pe care Barbie a investit-o în ansamblul cu care se prezintă în seara respectivă.


Andreiuța KittyCat69 preferă genul Adi Minune în variantă modernă. Mult gel în cap, blugi rupți, cămașă descheiată. Ei îi plac „bărbații care știu ce vor”. Sfat practic: pe Barbie Andreiuța o agăți în stil clasic: vii la ea și îi zici că de mult nu ai mai văzut o fată așa de frumoasă ca ea (deși tu nu prea vezi nimic, la cât de întuneric e în club). Pasul doi e să îi propui să ieșiți „la aer” ca să îi demonstrezi că poți să îi oferi și sacoul tău dacă e frig, iar apoi poți să comanzi deja taxi.

Mădălina XO se uită după Dorianii Popi din club. Ea vrea unul care poartă Off-White, e influencer și bea tărie seacă. Trebuie să aibă abonament premium la sală, să îi vorbească numai la ureche din convingerea că așa e seducător și să facă remarci precum „e ce trebuie piesa asta” sau „ce vibe bun e în seara asta” sau „o ardem și noi așa... pe chill” (remarcă bonus care scurtează procesul de curtare: „îl știu pe Alex Velea – e fratele meu”).

Louisa Vuittoana vrea acces la masculi cu bani, cu foarte mulți bani. Hermes-ul ei e un bărbat care bea șampanie rose (Dom Pérignon, evidemment), are un Hublot atât de mare la mână de zici că e ceas de bucătărie și stă pe canapeaua clubului ușor crăcănat, cu încrederea masculului care știe că femeile îi vor pica instant în brațe (sau în alte membre) când vor observa că poartă gel de sprâncene Chanel. Sfat practic: pe Louisa Vuittoana o agăți pur și simplu punându-ți telefonul și cheile de la mașină pe masă. Cu Vertu și Bentley, e a ta o săptămână. Cu iPhone și Mercedes – doar o seară. Cu Samsung și BMW – cel mult sex oral.


Pentru oricare dintre aceste Barbie însă, ce contează cel mai mult este agățatul în sine, victorie care îi confirmă în mod indubitabil că cele 100 de abdomene zilnice nu sunt degeaba, că ridurile nu se văd (încă) și că – așa cum a citit ea într-o carte de Danielle Steel – „dacă poți vedea magie într-un moment special, poți face față viitorului”.


Studenta


Studenta pare cea mai degajată și relaxată persoană din club. Aparențele ar sugera că dintre toate personajele, ea se potrivește cel mai bine în acest loc. Dar, după cum studenta însăși o știe dar nu vrea să o recunoască, aparențele înșală.


Ea este îmbrăcată în blugi și tricou, adică uniforma ei de bază în orice context social. Bea bere și mai dă un shot din când în când cu grupul mare cu care a venit. Iese constant afară din club „la o țigară”. Deși sunt minus zece grade afară, „ieșitul la o țigară” este un obicei care ei îi place mai mult decât statul în aglomerația din club, pentru că poate conversa cu alți fumători: o bârfă despre cutărescu, un comentariu legat de cât de nașpa e muzica dinăuntru, o remarcă despre sesiune, un sfat cu privire la combinații sau o discuție generală despre subiecte de interes comun pentru noua generație de intelectuali, cum ar fi incapacitatea poliției de a răspunde la apeluri 112 și alegerile prezidențiale din toamnă.


După țigară, studenta se întoarce înapoi în club. Ea nu dansează, pe motiv că nu se pricepe și îi e teamă să nu fie ridicolă, mai ales de față cu toți prietenii ei. Încearcă în continuare să facă conversație, dar își dă seama imediat că acest lucru e imposibil din cauza zgomotului și al aglomerației. Dezamăgită, se duce spre bar să își mai comande ceva de băut, în speranța că alcoolul o va transforma într-o Madonna juvenilă și îi va răpi din inhibiții. În timp ce își așteaptă băutura, are un moment de sinceritate, în care își dă seama că ea de fapt nu se distrează, că singurele motive pentru care a venit în acest club este ca să nu regrete că nu s-a prezentat, ca să nu aibă mustrări de conștiință că își „irosește tinerețea” și ca să le arate prietenilor ei că ea are viață socială chiar și în sesiune. Realizează că deși a venit în club ca să nu se mai gândească la replica aia nesimțită a lui, la cearta aia nefericită cu ai ei și la examenul de peste două săptămâni, nu are nicio șansă – nicio piesă a lui David Guetta nu poate să îi facă gândurile să tacă. Ia o primă gură din sticla de Heineken și e lovită de o altă realitate: că nici măcar berea nu îi place. De ce a ajuns să fie „tipic” pentru o fată să bea gin? Mare păcat că fix otrava asta de Heineken reprezintă revolta ei împotriva unui clișeu feminin căruia i-ar fi plăcut să se conformeze. Dar asta e până la urmă. E doar o noapte care va trece și ea. Bea bere și așteaptă următoarea pauză de țigară.


Kurt Cobain


Kurt Cobain nu știe cum a ajuns în club. Când te uiți la el, îți dai seama că el a fost aici de când s-a deschis, de la ora 22, și că vă rămâne pe poziții (uneori chiar la propriu) până când e dat afară la închidere. Poartă un tricou lălâi și eventual rupt, are dread-uri și inele tibetane în urechi. Ține mereu un pahar în mână, pe care ai impresia că îl va scăpa în orice moment. Această eventualitate nu este neapărat periculoasă, pentru că fața lui Kurt sugerează că și dacă îi intră un ciob în palmă el nu o să simt nimic.


În club, trademark-ul lui este dansul. Dansul executat de Kurt Cobain în cluburi seamănă foarte tare cu performanța olimpică de la sol a Sandrei Izbașa. Kurt își începe numărul cu o plonjare de la bar în mijlocul ringului de dans: el se aruncă în față cu avânt, ca și când mijlocul scenei ar fi coșul și el ar fi mingea de baschet. Odată ajuns în centrul acțiunii, Kurt, (parcă) intrat în transă, va începe să își miște brațele ca Michael Phelps când înoată fluture, picioarele ca un sportiv la proba olimpică de marș, iar restul corpului ca o plastilină lăsată la înmuiat. Cu sângele grupa 500 Watts și respirația ventilator, el se va lansa în niște cristiane abile printre ceilalți dansatori, va executa o săritură triplu Axel care îl va catapulta pe cea mai depărtată masă, iar acolo sus va începe să danseze ca John Travolta în „Pulp Fiction”.


IT-istul


Când ajunge IT-istul în club, zici că a ajuns în Rai. E ca un câine scăpat din lesă, ca un prizonier eliberat din celulă, ca o femeie după minutul 90’ al unui meci de fotbal. Evadat din iadul corporatist, IT-istul are impresia că în club reîncepe să trăiască, că aici își va regăsi pofta de viață și spiritul playful. Dar, ca orice delicvent care se vede pentru prima dată în libertate, IT-istul este predispus excesului de zel. În primul rând, el dă pe gât berile ca pe shot-uri, pentru că așa a văzut el în filme că fac bărbații adevărați și pentru că – ce dracu?!– doar am ieșit să bem ca lumea, no? În consecință, uneori e beat înainte să ajungă să își lase haina la garderobă. De asemenea, IT-istul are convingerea indubitabilă că el este un dansator desăvârșit, motiv pentru va începe să se miște complet defazat pe lângă populația feminină, fără să aibă însă curajul să abordeze vreo tipă. „E prea devreme pentru second base”, spune el cu încredere. Că tot veni vorba de femei, el și prietenii lui le dau note pe o scară de la 1 la 10 și chiar se amuză când unul dintre ei mai „nebun” oferă un punctaj cu zecimale: mă, aia chiar e fix de 6.72, să mor io! Fac asta pentru că – numerele și sistemele de organizare fiind pentru ei obiectul muncii – a da note în club este un „inside joke”.


O altă caracteristică foarte importantă a IT-istului este refuzul de a se despărți de grupul său, adică de ceilalți IT-iști cu care a venit. Această teamă nu este deloc nefondată: rupt de grup, iMircea RetinDispleiescu nu știe să se descurce printre alte specii. Este cuprins de o teamă acaparantă, frică care îl imobilizează de-a dreptul, făcând HTML-ul ADN-ului lui să se defecteze complet – error: page not found la propriu. Pentru unii, e mai bine să mergi acasă ca să te trezești a doua zi la timp decât să stai singur în club, chiar și pentru cinci minute. Așadar, IT-iștii sunt singurii bărbați care merg la baie ca femeile: în grup.


Minora


Minora în club e ca un obez în cofetărie: apucă tot ce prinde. Ea, la cei 16 ani ai săi, este convinsă că a veni în club e dovada supremă a rebeliunii, marca incontestabilă a faptului că ea este mai matură decât vârsta sa și argumentul principal cu care își susține teoria că „noua generație este progresistă” și că „adevărata educație se face prin experiențe de viață, nu școală”.


În club, ea poartă ciorapi plasă pe sub pantaloni scurți, un crop top și un chocker. Părul îl are prins într-o coadă falnică, iar la capitolul machiaj se mândrește cu tuș negru și buze nude. Dacă ar fi întrebată de ce vine în club, minora ar răspunde prin „carpe diem”, modalitate prin care ea ar demonstra interlocutorului că nu doar pițipoancele vin în club, ci și „fetele cu cap”.


Ea nu ar fi deranjată dacă un tip mai mare ar aborda-o, dar nu ăsta e scopul său principal în club. Obiectivul său de bază, funcția primară a ieșitului în acest local, misiunea esențială a escapadei sale este, fără nicio îndoială, postarea pe Instagram. Dacă nu ai ști cu cine ai de-a face, ai putea ușor să presupui că minora este un jurnalist sub acoperire, care a venit în club să se documenteze cu privire la viața de noapte. Ariile sale de specializare sunt: poza cu shot-urile de tequila însoțite de hashtag-ul #nightout, boomerang-ul care alternează între mulțimea care dansează și tavanul clubului, selfie-ul cu „my girls” și poza cu răsăritul de după, în care trebuie inclusă neapărat ora, ca lumea să știe că ea a stat până în zorii zilei ca să „se rupă”. Dacă, simultan cu aceste postări, un membru al publicului virtual îi comentează la story, minora îi va răspunde în timp real. Rezultatul este că, în club, minora va petrece 90% din timp pe telefon, făcând paradă pe Instagram cu experiențele ei și conversând prin comentarii și like-uri cu triștii de acasă care îi scriu stând pe canapea. În conformitate cu acest stil de viață, dacă minora nu are baterie la telefon, preferă să nu vină deloc în club, pentru că dacă ieșirea nu este documentată virtual, ea nu a existat. „Postez, deci exist” este filosofia ei de viață.


***


Duminică la prânz te trezești mahmur. Puți a fum de țigară, capul încă îți bubuie și gâtul îți e deșert. Primul tău gând este „sunt distrus”, apoi te cuprinde un ușor sentiment de mândrie că – de! – ai „făcut-o lată” aseară și asta te face interesant. Anticipezi momentul când vei ieși la brunch și vei anunța că nu bei pentru că ești mahmur, diagnostic care va determina compania să te întrebe ce ai făcut azi-noapte. Mulțumit, le vei povesti despre ultima ta ieșire în club, acel loc cool al oamenilor cool.

347 views

Recent Posts

See All

La Grande Bellezza

Duminică la prânz. Un restaurant select din zona Nordului. Masa de la geam. El, Ea și Copilul. Ea arată impecabil. Dacă nu s-ar mișca mâncând grațios din salată, ai zice că este un manechin din vitrin

Povestea lui Harap-Radu-Auriu

„Care e cel mai scump vin din meniu?”, îl întreabă Radu pe chelnerul de la Casa di David. Radu este un client fidel al acestui restaurant. Deși are doar șaisprezece ani – o vârstă ideală pentru a expe

©2019 by IIT. Proudly created with Wix.com