La Grande Bellezza

Duminică la prânz. Un restaurant select din zona Nordului. Masa de la geam. El, Ea și Copilul.


Ea arată impecabil. Dacă nu s-ar mișca mâncând grațios din salată, ai zice că este un manechin din vitrina Chanel, o poză de pe coperta Vogue, o figurină de expus într-un muzeu al feminității. Este perfect proporționată: subțire în talie, cu sâni mari, picioare lungi și brațe lucrate – genul de corp al unei persoane pentru care antrenorul personal de fitness e și un amic, nu doar un angajat. Are un păr blond impecabil aranjat, parcă decupat dintr-un catalog de hairstyling. E machiată cu atenția pentru detalii a unui pictor: genele sunt perfect aliniate și îmbrățișate de rimel, rujul nu iese un centimetru din conturul buzelor, iar fondul de ten este atât de bine întins încât zici că e o substanță produsă de propria-i piele. Rochia vaporoasă, sacoul alb, bijuteriile de la gât – toate sunt noi, parcă de abia scoase din cutie, cumpărate impulsiv și fără consultarea etichetei. Pentru Ea nu există conceptul „am tras ceva pe mine”, pentru că și când merge la Mega Image are Mega Stil. Nu a avut niciodată vreun moment de stângăcie, n-a spus niciodată o glumă la care să nu se râdă.


El stă în capul mesei, impunător. La fel ca și Ea, arată impecabil. Are un sacou perfect croit, o bluză pe gât care îi scoate în evidență maxilarul bine definit, o barbă îngrijită care îi dă un aer George-Cloonesc. Se vede că e un businessman de succes din felul în care ridică paharul cu vin și îl duce la gură – are naturalețea unui om care nu se gândește niciodată la bani. Aceleași gesturi dezinvolte dovedesc, de asemenea, că pentru El confortul este în topul priorităților în viață: totul, de la scaunele de la mașină și până la felul în care interacționează cu chelnerul, trebuie să fie comod. Nu are niciodată emoții, iar noțiunea de „dubiu” îi este la fel de străină precum îi sunt cuvintele „grijă”, „obligație” și „sens”.


Pe cât de multe comunică aceste aparențe, pe atât de puțin se comunică la masă. Fiecare mănâncă în liniște.


El nu povestește nicio anecdotă de la birou, Ea nu împărtășește nicio bârfă interesantă despre vreun prieten de familie. Niciunul nu simte nevoia de a împărți ceva mai mult decât sticla de vin. Și chiar dacă ar simți această nevoie, nu ar fi nimic de comunicat: Ea și-a petrecut toată dimineața aranjându-se pentru acest brunch; El a tras de fiare la sală. Iar ambii fiind convinși că doar intrigile de film pot fi subiect de poveste, tac.


Ea nu îl tachinează cu nimic, El nu are niciun zâmbet ironic cu care să îi răspundă. Nu există între ei o iubire așa de mare încât să dea în amuzament.


Frazele lor nu încep niciodată cu „dar tu ce crezi că ar trebui să fac cu...” sau „chiar m-am gândit la tine când...” sau „nici n-o să-ți vină să crezi ce...”, pentru că El cu Ea nu se intersectează unul în viața celuilalt decât prin prezența fizică.


Ea nu vorbește cu prietenii lui decât atunci când e și El prezent. El nu știe ce urmează să comande Ea la desert. Se cunosc, dar nu se știu.


El nu s-a gândit niciodată la Ea ca la o persoană de la care are ce învăța. Ea nu s-a gândit niciodată la cum e el ca tată pentru copilul lor. „Dragostea” lor e definită de dicționar, nu de roman.


N-au făcut niciodată un pariu. Nu s-au uitat niciodată împreună la un meci de fotbal. Nu există între ei convingerea că sunt în aceeași echipă, ci mai mult o înțelegere tacită că vor juca împreună.


Iar cea mai mare victorie a lor, Copilul, e o cupă de mult uitată în vitrină. El trebuie sedat cu o doză mare de iPad, în așa fel încât să nu le deranjeze trecerea lină prin astfel de zile de duminică. Merge la cea mai bună școală privată din București, unde învăță tot, mai puțin lucrurile cu adevărat importante în viață. Copilul știe că e la masă cu părinții lui pentru că bona l-a învățat să le spună „mama” și „tata”. Dar când bona va dispărea din peisaj și el se va transforma în Adolescent, le va spune pe numele mic, pentru că vor fi pentru el niște străini la fel de îndepărtați precum e chelnerul de la acest restaurant. Copilul nu are vreo pasiune sau vreun talent, pentru că cei patru ochi care ar trebui să le vadă au dioptrii greșite. Dar el va fi un om fericit, pentru că astfel de ieșiri la restaurant îl învață că viața este simplă atunci când treci prin ea fără să te gândești la timp.


***


Și, uitându-te la această Sfântă Treime din plastic, îți dai seama că întreaga lor existență e o colecție de mese de prânz, o veșnică căutare de ocazii unde se face paradă cu aparențe, o succesiune de imagini cu rame frumoase care încadrează pânze goale.

227 views

Recent Posts

See All

Oamenii din club

E sâmbătă seara. Obosit de capriciile săptămânii muncitoare, plictisit de stat acasă cu gagică-ta pe canapea sau pur si simplu energizat de un RedBull băut la momentul potrivit, te decizi să mergi în

Povestea lui Harap-Radu-Auriu

„Care e cel mai scump vin din meniu?”, îl întreabă Radu pe chelnerul de la Casa di David. Radu este un client fidel al acestui restaurant. Deși are doar șaisprezece ani – o vârstă ideală pentru a expe

©2019 by IIT. Proudly created with Wix.com