A fost sau n-a fost?

Updated: May 30

Analiza acțiunii militare SUA împotriva lui Qassem Soleimani din perspectiva dreptului internațional


Pe 3 ianuarie 2020, Statele Unite a lansat un atac aerian împotriva a două vehicule care părăseau aeroportul din Baghdad. Generalul iranian Qassem Soleimani a fost ucis, împreună cu alte șase persoane care îl însoțeau. Cea mai bună descriere a evenimentului a venit de la președintele SUA însuși: „we caught him in the act and terminated him”.


Incidentul a stârnit o multitudine de reacții în presa internațională, cele mai multe fiind comentarii negative la adresa operațiunii. Principalul motiv de îngrijorare al analiștilor vizează consecințele politice ale unui astfel de atac, majoritatea pronosticurilor anticipând un viitor război. În acest text însă îmi propun să pun o altă problemă și anume cea a legalității atacului în dreptul internațional[1]. Așadar: a fost sau n-a fost atacul împotriva lui Qassem Soleimani legal?


Răspunsul scurt este „nu”. În a argumenta de ce atacul aerian a fost ilegal, voi începe prin a prezenta justificarea oferită de SUA pentru utilizarea forței armate (I). Apoi, plecând de la premisa că situația de față corespunde definiției juridice a conflictului armat, voi expune motivele pentru care atacul a fost ilegal atât în ceea ce privește cauza lui (i.e. în raport cu normele de jus ad bellum) (II), cât și în ceea ce privește mijloacele folosite (i.e. în raport cu regulile de jus in bello) (III). În final, voi analiza scenariul alternativ: presupunând că situația de față nu poate fi clasificată, în termeni juridici, drept un conflict armat, voi explica de ce atacul aerian reprezintă o încălcare a drepturilor omului (IV). Concluzia va cuprinde câteva observații despre impactul situației de față, anticipând ce consecințe pot avea evenimentele recente (V).


I. Justificarea oferită de SUA pentru utilizarea forței armate


Imediat după atac, US Department of Defense a declarat că „armata americană a acționat defensiv pentru a proteja personalul american din regiune”, menționând că „scopul atacului a fost acela de a descuraja atacuri viitoare din partea Iranului”[2]. În mod similar, președintele Trump a susținut că a ordonat atacul împotriva generalului iranian pentru că „Soleimani plănuia atacuri sinistre și iminente asupra diplomaților și personalului american”[3].


Deși SUA nu a notificat în mod oficial Consiliul de Securitate ONU pentru a oferi o justificare, din declarațiile de mai sus poziția pare una clară: sintagme precum „defensiv”, „a descuraja”, „atacuri viitoare” și „iminente” sugerează că Statele Unite pretinde să fi acționat în legitimă apărare anticipativă.


II. Legalitatea cauzei (jus ad bellum)


Prima întrebare este dacă SUA avea într-adevăr dreptul de a acționa în legitimă apărare în lansarea unui atac militar împotriva Iranului, pe teritoriul Irakului. Răspunsul este guvernat de jus ad bellum (dreptul la război), adică de normele internaționale care prevăd cauzele legitime ce justifică întreprinderea unei acțiuni militare.


1. Legitima apărare anticipativă în teoria dreptului internațional


Ca regulă generală, Carta ONU interzice utilizarea forței armate în relațiile internaționale[4]. Prohibiția este una foarte strictă, având caracter de jus cogens în dreptul internațional. Din acest motiv, există puține excepții de la regulă, care sunt interpretate restrictiv. Legitima apărare este una dintre ele.


În plan internațional, legitima apărare este reglementată de două surse juridice[5]: articolul 51 al Cartei ONU și cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept. Există dezbateri interesante legate de definiția și scopul acestei apărări exonerate de răspundere. Una dintre aceste dezbateri, relevante în cazul de față, este dacă legitima apărare poate fi „preventivă” sau „anticipativă”. Întrebarea este dacă un stat se poate „apăra” nu doar pentru a contracara un atac deja consumat împotriva sa, ci și pentru a anticipa sau preveni un atac care nu a avut loc încă dar care este „iminent”. Cu alte cuvinte, legitima apărare are aplicare doar post-factum sau și ante-factum?


O primă perspectivă este cea a dreptului la legitima apărare așa cum este prevăzut în articolul 51. În Carta ONU, definiția acestei noțiuni nu pare a permite o interpretare extensivă. Textul legii menționate prevede că: „Nicio dispoziție din prezenta Carta nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Natiunilor Unite” („Nothing in the present Charter shall impair the inherent right of individual or collective self-defence if an armed attack occurs against a Member of the United Nations”).

O interpretare textuală exclude posibilitatea legitimei apărări anticipative: sintagma „if an armed attack occurs” (sau, în franceză, „dans le cas où un Membre des Nations Unies est l'objet d'une agression armée) sugerează că atacul trebuie să se fi întâmplat deja înainte ca legitima apărare să poate fi invocată. Aceeași concluzie este susținută și de Curtea Internațională de Justiție, care în hotărârea din cazul DRC v Uganda[6] s-a pronunțat asupra articolului 51 ca permițând legitima apărare doar „în parametrii stricți prevăzuți de text”[7].

O interpretare contextuală a articolului 51 exclude de asemenea posibilitatea doctrinei anticipative: carta ONU a fost redactată în perioada post-belică cu scopul declarat de a reduce utilizarea forței armate și de reglementa relațiile internaționale în spiritul rezoluțiilor diplomatice. Așadar, prevederile sale ar trebui interpretate în contextul unei încercări a comunității internaționale de a reduce din permisibilitatea utilizării forței.


Deși, în opinia mea, articolul 51 cel mai probabil exclude această interpretare extensivă, există o a doua sursă de drept pe care SUA se poate baza, în principiu, în invocarea legitimei apărări preventive/anticipatorii: cutuma. Întrucât cutuma și prevederile Cartei ONU operează paralel și există independent una de cealaltă[8], chiar dacă definiția legitimei apărări din articolul 51 este una strictă, SUA poate, în teorie, să argumenteze că varianta cutumiară a acestui drept este mai permisivă și include posibilitatea de a acționa defensiv în anticiparea unui atac.


În dreptul cutumiar, o regulă capătă caracter normativ atunci când îndeplinește două condiții cumulative: (i) este invocată de un număr suficient de mare de state și (ii) există convingerea (opinio juris) că regula respectivă ar trebui să aibă caracter obligatoriu. Așadar, pentru a invoca legitima apărare preventivă sau anticipativă, SUA ar trebui să demonstreze că există practică răspândită și opinio juris care să susțină validitatea acestei doctrine.


Legitima apărare anticipativă se referă la situațiile în care atacul viitor este „iminent”. Definiția acestui termen este un subiect controversat, în principal pentru că distincția dintre a reacționa defensiv împotriva unui atac „iminent” și a acționa ofensiv într-un mod pripit este una foarte relativă. Așadar, pentru a păstra caracterul defensiv al legitimei apărări anticipative, cuvântul „iminent” trebuie interpretat restrictiv. Conform unei abordări pozitiviste și restrictive, iminența unui atac trebuie evaluată în termeni temporali i.e. în funcție de cât de imediat este atacul. Un atac ar fi iminent dacă e pe cale să se întâmple, este presant, urgent, nemijlocit. O teorie contrară definește iminența în funcție de necesitate și cauzalitate i.e. un atac este „iminent” dacă atrage de la sine necesitatea de a răspunde prompt, sau dacă atacatorul nu poate fi oprit altfel decât prin forța defensivă. În această interpretare, un atac poate fi „iminent” chiar dacă el urmează a fi executat peste 3 luni, atâta vreme cât este suficient de grav încât să necesite un răspuns. Aceasta pare interpretarea preferată de SUA.


Nu există un consens în dreptul internațional în legătură cu definiția iminenței unui atac. Totuși, o interpretare temporală este preferabilă. În primul rând, ea corespunde definiției tradiționale a cuvântului „iminent”. De asemenea, se potrivește mai bine spiritului defensiv inerent legitimei apărări, respectând principiul conform căruia legitima apărare presupune un răspuns imediat, determinat de exigențele amenințării și de presiunea situației. Nu în ultimul rând, a interpreta iminența unui atac în funcție de cât de necesar este răspunsul creează confuzie în ceea ce privește rolul necesității în doctrina legitimei apărări. Necesitatea este un criteriu care determină tipul de forță de care este nevoie, indicând că răspunsul defensiv trebuie să fie raportat la atac. Altfel spus, necesitatea este un concept care răspunde la întrebarea „cu ce fel de forță trebuie răspuns?”, pe când iminența se referă la întrebarea „când anume trebuie răspuns prin forță?”. Iminența este un concept logic antecedent necesității și deci nu poate fi definită în funcție de aceasta.


Așadar, legitima apărare anticipativă cel mai probabil nu este recunoscută ca validă în conformitate cu articolul 51, dar poate fi acceptată în cutumă. Definiția ei depinde de interpretarea cuvântului „iminent”, care poate fi înțeles fie în termeni temporali, fie în funcție de criteriul necesității. Prima variantă este preferabilă, dar cel mai probabil ambele pot fi valide.


2. Legitimă apărare anticipativă în practică


Chiar și acceptând validitatea legitimei apărări anticipative în cutuma dreptului internațional, și adoptând oricare dintre interpretările de mai sus, ea nu se aplică în cazul de față. Motivul este că, cel mai probabil, așa-zisele „atacuri sinistre” nu erau, în fapt, iminente, nefiind nici imediate nici de asemenea natură încât să nu permită alt răspuns.


Principala hibă este completa lipsă de dovezi: SUA, având sarcina de a demonstra invocata iminență a atacului, nu a oferit nicio dovadă în susținerea acestei teorii. Dimpotrivă: există probe care atestă contrariul. Un raport din The New York Times menționează că: „Atacul generalului Suleimani nu era iminent, așa cum atestă comunicații între Statele Unite și liderul suprem al Iranului, Ayatollah Ali Khamenei, din care rezultă că liderul iranian nu aprobase încă planurile generalului pentru atac”[9]. În baza acestui raport, ar părea că atacul împotriva căruia SUA pretinde să se fi apărat era obiectiv imposibil la momentul răspunsului defensiv, având în vedere că „planurile” lui Soleimani nu fuseseră încă aprobate. Așadar, există dubii serioase că atacul era unul iminent, atât din cauza faptului că nu putea fi unul imediat având în vedere lipsa aprobării din partea liderului Iranului, cât și din cauza faptului că nu necesita un astfel de răspuns violent și putea fi gestionat prin mijloace care să nu implice forța armată.


În absența dovezilor care să susțină iminența pericolului, ceea ce invocă SUA seamănă mai degrabă a legitimă apărare preventivă. În comparație cu varianta sa anticipativă, care presupune un atac iminent, legitima apărare preventivă (doctrină intitulată si „The Bush Doctrine”, după al său „inventator”), nu presupune un astfel de criteriu, ci permite utilizarea forței defensive atunci când atacul e pur și simplu „foarte probabil”. În cuvintele președintelui Bush, „Statele Unite vor utiliza forța armată împotriva oricărui este o potențială amenințare („the US will use force against anybondy who is a potential threat”[10]). Această doctrine nu are, în prezent, statut normativ în cutuma dreptului internațional. Doar Statele Unite și Israelul acceptă că legitima apărare poate avea și această formă preventivă.


Așadar, o justificare bazată pe legitima apărare anticipativă trebuie respinsă, întrucât „atacurile” pe care le „plănuia” Soleimani nu erau „iminente”. Similar, SUA nu poate justifica utilizare forței în numele unei defensive preventive, întrucât dreptul internațional nu recunoaște încă această formă de legitimă apărare.


3. Legalitatea cauzei în raport cu Irak


Lăsând la o parte legalitatea acțiunilor Statelor Unite vis a vis de Iran, o problemă separată este cea a legalității atacului vis a vis de Irak, statul pe teritoriul căruia a avut loc atacul.


În primul rând, deși trupele americane se aflau pe teritoriul statului cu consimțământul guvernului irakian, acest consimțământ cel mai probabil nu prevede și dreptul de a lansa atacuri precum cel împotriva lui Soleimani. Prim-ministrul irakian Abel Abdul-Mahdi a criticat atacul pe motiv că violează condițiile prezenței trupelor americane pe teritoriul statului („The assassinations violate the conditions governing the presence of US forces in Iraq whose role is to train Iraqi forces and assist in the fight against Daesh as part of the Global Coalition, subject to the supervision and approval of the Iraqi Government”[11]). Această declarație sugerează că acțiunea militară pe teritoriul irakian depășea parametrii înțelegerii dintre Irak și SUA, nebeneficiind astfel de consimțământul Irakului.


De asemenea, justificarea legitimei apărări utilizată în raport cu Iran nu se aplică și în cazul Irakului, care nu „plănuia atacuri sinistre și iminente” împotriva statului american. Pentru a justifica încălcarea suveranității irakiene utilizând același argument al forței defensive, SUA ar trebui să demonstreze că Irakul plănuia la rândul său un atac iminent. În caz contrar, atacul aerian reprezintă o încălcare a suveranității irakiene.


III. Legalitatea mijloacelor (jus in bello)


Dreptul internațional recunoaște o distincție fundamentală între jus ad bellum (dreptul la război) și jus in bello (dreptul în război). Întrebarea „pentru ce motive se poate folosi forța armată?” (tratată mai sus) este separată de întrebarea „cum anume avem voie să o folosim?”.

Consecința acestei distincții este că legalitatea cauzei (chiar de-ar fi probată ori prezumată) nu atrage de la sine legalitatea mijloacelor și nici vice versa. Respectarea normelor de jus ad bello nu poate „vindeca” contravenții de jus in bello. Un stat nu poate pretinde că, acționând cu aprobarea Consiliului de Securitate, poate folosi arme chimice. De asemenea, nu poate pretinde că lipsa victimelor pe câmpul de luptă justifică încălcarea suveranității teritoriale. Când vine vorba de război, scopul nu scuză mijloacele și nici mijloacele nu scuză scopul.


Așadar, separat de întrebarea de la punctul (II) legată de legitimitatea cauzelor pentru atacul militar, SUA are datoria de a justifica mijloacele prin care a întreprins atacul. Chiar dacă, contrar argumentelor de la punctul anterior, am presupune că atacul a avut o cauză legală, SUA trebuie în continuare să demonstreze că a adoptat un mijloc legitim de atac, că utilizarea dronei cu care au fost uciși „cel mai mare terorist de oriunde” („the biggest terrorist anywhere”[12]) și alte șase victime colaterale este în conformitate cu legile războiului prevăzute în surse precum Convenția de la Haga și Convenția de la Geneva.


În lipsa informațiilor despre cum anume s-a desfășurat atacul, este imposibil de concluzionat dacă el a fost sau nu în conformitate de legile războiului. Aș dori însă să atrag atenția asupra unor probleme pe care le ridică atacul Statelor Unite, pentru a sublinia dificultățile întreprinderii unei astfel de acțiuni militare în conformitate cu obligațiile de război.


De exemplu, articolul 52(2) al Procolului Adițional I la Convenția de la Geneva[13] menționează că orice atac trebuie să confere, în împrejurările date, un avantaj militar precis. În cazul de față, este neclar care a fost avantajul în asasinarea unui general iranian pe un aeroport din Baghdad, mai ales în condițiile în care textul legii menționează clar că avantajul trebuie să fie unul militar și nu doar politic. Același articol stipulează că orice atac trebuie limitat la obiective militare. Deși generalii sunt considerați combatanți de către legile războiului (deci pot fi, în principiu, ținta unui atac militar), este foarte puțin probabil ca aeroportul civil din Baghdad să fie clasificat drept un obiectiv militar.


O altă temă relevantă pentru analiză este statutul persoanelor care îl însoțeau pe Soleimani: dacă ele sunt clasificate drept civili, atacul ridică serioase dubii cu privire la respectarea articolului 50 al aceleași legi (care oferă în mod expres protecție civililor), precum și cu privire la respectarea principiilor de necesitate și proporționalitate. Normele de jus in bello acceptă, în principiu, existența victimelor colaterale ca un rău necesar al unui atac legitim, dar stipulează că numărul de civili uciși trebuie să fie proporțional cu avantajul militar obținut. Din nou, este incert dacă moartea lui Soleimani constituie un avantaj militar legitim; daca da, rămâne întrebarea dacă ea justifică prejudiciul colateral creat.


Scopul amintirii acestor prevederi legale nu este să insinuez că SUA nu le-a respectat, ci doar să subliniez că, din punct de vedere juridic, problema este mult mai complexă decât „a fost sau n-a fost legitimă apărare?”. Respectarea legilor războiului este la fel de importantă că demonstrarea unei cauze legitime pentru declanșarea lui: întrebarea „cum?” merită la fel de multă atenție precum întrebarea „de ce?”. Sunt adepta scepticismului în legătură cu ambele.


IV. Drepturile omului


Pe lângă normele de jus in bello, situația de față aduce în discuție un alt regim normativ la fel de important, cel al drepturilor omului. Declarația președintelui SUA conform căreia „l-am terminat” („we terminated him”) aduce aminte de soarta lui Osama Bin Landen, care a primit același tratament din partea Celei Mai Mari Democrații Din Lume: a fost „terminat” și lumea s-a prefăcut că a uitat de îndreptățiri precum cea la un proces echitabil. Să ne amintim totuși de ele în cazul de față.


Legătura dintre legile conflictului armat și drepturile omului este una complexă și de foarte multe ori extrem de fluidă. Ce poate fi menționat cu certitudine însă sunt următoarele:

În cazul unui conflict armat, se aplică atât prevederile de jus in bello cât și normele care reglementează drepturile omului. Când acestea sunt în conflict, legile războiului reprezintă lex specialis și deci au prioritate în fața regulilor referitoare la protecția drepturilor omului, care rămân aplicabile doar în situațiile nereglementate de lex specialis.


În cazul în care situația nu se ridică la standardul de conflict armat, situația va fi reglementată exclusiv de normele privind drepturile omului.

Întrebarea esențială este, așadar, dacă situația de față poate fi clasificată în termeni juridici drept un „conflict armat” (NB: definiția juridică a acestui concept este mai nuanțată decât cea a limbajului comun). Dacă da, atunci analiza de la punctul (III) se aplică și SUA va fi obligată să respecte prevederile jus in bello cu privire la uciderea unui combatant. Așa cum este menționat mai sus, există dubii serioase că SUA poate demonstra acest lucru. Dacă nu, atunci SUA va trebui să justifice uciderea lui Soleimani în raport cu legislația relevantă privind drepturile omului.


Punctul de plecare este Convenția Internațională cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966), convenție la care este parte și SUA. Articolul 6 al tratatului prevede dreptul la viață și stipulează că „nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”. Uciderea prin intermediul unei drone în contextul unui atac aerian reprezintă, în mod evident, o privare arbitrară de dreptul la viață. Marea dezbatere în cazul de față este dacă, și în ce măsură, SUA este obligată să respecte prevederile Convenției (inclusiv articolul 6) extrateritorial, atunci când operează în afara propriului teritoriu.


Comitetul Drepturilor Omului[14] oferă răspunsul la această întrebare: atunci când statul A organizează un atac în afara teritoriului său (așa-zisele „extraterritorial targeted killings”), articolul 6 este aplicabil atunci când victima (i) se afla pe un teritoriu controlat efectiv de statul A (neaplicabil aici) sau (ii) nu se afla pe un teritoriu controlat efectiv de statul A, dar dreptul ei la viață este afectat de activitățile militare ale statului A într-o manieră predictibilă[15] (situația lui Soleimani).


Așadar, în contextul de față, SUA este obligată să respecte drepturile omului prevăzute în Convenție[16] chiar și atunci când acționează pe teritoriul Irakului. Separat de argumentele care demonstrează ilegalitatea operațiunii dezvoltate în secțiunile anterioare, uciderea lui Soleimani și a însoțitorilor săi reprezintă o încălcare arbitrară a dreptului la viață, sancționabilă conform normelor relevante ale dreptului internațional.


V. Perspective de viitor


Problema principală a invocării legitimei apărări preventive este că, dacă SUA nu reușește să demonstreze că atacul aerian a fost un act defensiv, atunci va însemna că el a fost, prin definiție, unul ofensiv. Ducând raționamentul mai departe, acest lucru ar legitima atât Iranul, cât și Irakul (al cărei suveranitate a fost încălcată) să răspundă defensiv atacului. Altfel spus, dacă acțiunile SUA ies din parametrii legitimei apărări, atunci legitima apărare este un drept care „se transferă” Iranului și Irakului. Tocmai din această cauză presa internațională prevede un al război de proporții: pentru că orice defensivă pripit calculată este, în drept, o ofensivă.


Al doilea aspect riscant al situației de față este legat de afirmațiile președintelui Trump de după atac. Declarații precum „Iran însuși va fi lovit FOARTE REPEDE ȘI FOARTE PUTERNIC” („Iran itself WILL BE HIT VERY FAST AND VERY HARD”[17]), „o să îi țintim cu noul nostru echipament frumos... fără ezitare!” („we will be sending some of that brand new beautiful equipment their way...and without hesitation!”[18]) și „Statele Unite vor ataca foarte repede, tare și posibil și într-o manieră disproporționată” („the United States will quickly & fully strike back, & perhaps in a disproportionate manner”[19]) nu sunt doar o formă de egocentrism inofensiv. În dreptul internațional, ele pot fi interpretate ca amenințări, care contravin articolului 2(4) al Cartei ONU și sunt sancționabile ca atare.


De asemenea, dacă SUA pune în practică amenințarea de a bombarda site-urile culturale ale Iranului[20], acest lucru ar constitui o violare gravă a normelor de jus in bello și, în anumite circumstanțe, poate fi clasificată drept o crimă de război[21].


La toate aceste of-uri și pronosticuri pesimiste, aș dori să mai adaug unul la fel de trist: încălcarea sistematică a dreptului internațional, pe toate cele trei planuri menționate mai sus (jus ad bellum, jus in bello și drepturile omului) reprezintă o flagrantă lipsă de respect pentru normele internaționale, setează un precedent periculos și, nu în ultimul rând, constituie o formă de ipocrizie jenantă din partea unei auto-intitulate „democrații”.


Este păcat că dreptul internațional a ajuns să fie o problemă tratabilă prin Twitter și că a devenit la fel de ușor de uitat ca un text de 140 de caractere.

[1] Desigur, atacul ridică și numeroase probleme de drept domestic, în principal legal de prerogativa constituțională de a ordona utilizarea forței armate și rolul Congresului în luarea deciziei. Nu îndrăznesc să mă pronunț asupra acestui subiect, analiza mea rezumându-se strict la perspectiva de drept internațional.


[2] https://www.defense.gov/Newsroom/Releases/Release/Article/2049534/statement-by-the-department-of-defense/


[3] https://www.npr.org/2020/01/04/793412105/was-it-legal-for-the-u-s-to-kill-a-top-iranian-military-leader

„President Trump stated that Soleimani was plotting "imminent and sinister attacks on American diplomats and American personnel, but we caught him in the act and terminated him."


[4] Art 2(4), Carta ONU


[5] vezi articolul 38 al Statutul Curții Internațional de Justiție pentru o ierarhie a surselor în dreptul internațional


[6] Case Concerning Armed Activities in the Territory of Congo (Demcoratic Republic of Congo v Uganda) (2005), p. 59


[7] „Article 51 of the Charter may justify a use of force in self-defence only within the strict confines there laid down”


[8] Case Concerning Paramilitary Activities in and Against Nicaragua (Merits) (1986), ICJ, para 176


[9] https://www.nytimes.com/2020/01/04/us/politics/trump-suleimani.html?campaign_id=60&instance_id=0&segment_id=20060&user_id=285e0687bd79f5610c20b52d37875ff8&regi_id=47276260 („That official described the intelligence as thin and said that General Suleimani’s attack was not imminent because of communications the United States had between Iran’s supreme leader, Ayatollah Ali Khamenei, and General Suleimani showing that the ayatollah had not yet approved any plans by the general for an attack. The ayatollah, according to the communications, had asked General Suleimani to come to Tehran for further discussions at least a week before his death”).


[10] https://www.nytimes.com/2002/09/20/politics/full-text-bushs-national-security-strategy.html


[11] https://www.wsj.com/articles/leader-of-iranian-revolutionary-guard-s-foreign-wing-killed-11578015855?mod=article_inline&mod=hp_lead_pos1;https://twitter.com/IraqiGovt/status/1213040102622015488?s=20


[12] https://www.telegraph.co.uk/news/2020/01/03/air-strike-kills-qassim-soleimani-head-irans-elite-quds-force/


[13] https://crucearosie.ro/assets/Uploads/Protocolul-Aditional-I.pdf („Atacurile vor fi strict limitate la obiectivele militare. În ceea ce priveşte bunurile, obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare, în împrejurările date, oferă un avantaj militar precis”)


[14] General comment No. 36 (2018) on article 6 of the International Covenant on Civil and Political Rights, on the right to life


[15] Ibid, para 63


[16] http://opiniojuris.org/2006/07/18/does-the-iccpr-apply-extraterritorially/; https://twitter.com/AgnesCallamard/status/1212918159096864768


[17] https://twitter.com/realDonaldTrump/status/1213593975732527112


[18] https://twitter.com/realDonaldTrump/status/1213689342272659456


[19] https://twitter.com/realDonaldTrump/status/1213919480574812160


[20] https://www.nytimes.com/2020/01/05/us/politics/trump-iran-cultural-sites.html


[21] https://www.lawfareblog.com/attacking-irans-cultural-sites-would-violate-hague-cultural-property-convention; https://www.ejiltalk.org/the-soleimani-strike-and-self-defence-against-an-imminent-armed-attack/

299 views

Recent Posts

See All

Votez, deci rezist

Câteva chestiuni: 1. Postările cu abțibildul de pe buletin sunt, să-mi fie cu iertare, exasperante. Toate buletinele și toate abțibildurile arată la fel – singurul lucru care diferă e degetul persoane

F

Calendarul îmi spune că azi e opt martie. Săracul – el nu știe că ziua de astăzi nu se mai numește „opt martie”, ci „ziua femeii”. Între șapte și nouă nu e opt, ci femeia. Înainte de a descrie ce pres

©2019 by IIT. Proudly created with Wix.com